Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

AGVPS din România
Mesaje: 230
Membru din: 24 Noi 2015 10:59
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: SuportTehnic

Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde AGVPS din România » 22 Feb 2016 10:13


SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:24

EVOLUŢIA ŞI MANAGEMENTUL MARILOR CARNIVORE ÎN
VIZIUNEA VÂNĂTORILOR DIN ROMÂNIA

Dr. Atilla Kelemen
Dr. ing. Neculai Şelaru

1. INTRODUCERE
În România, ursul, lupul şi râsul, cele trei specii de mari carnivore care fac obiectul protecţiei stricte în baza Convenţiei de la Berna şi a Directivei „Habitate”, vieţuiesc în populaţii viguroase, extinse pe suprafeţe de 70.000 – 100.000 km2, în care sunt atinse şi cele mai mari densităţi de indivizi din Europa. Remarcăm de asemenea, robusteţea aparte a indivizilor din cele trei specii, aducând ca argument în acest sens, recordurile mondiale actuale la blană de urs şi blană de lup deţinute de ţara noastră, precum şi recordurile mondiale succesive la craniu de urs, pierdute de curând, şi recordurile naţionale la craniu de râs şi lup, apropiate de recordurile mondiale. Nu mai adăugăm decât caracterul sălbatic al indivizilor din cadrul populaţiilor autohtone ale celor trei specii, conservat în decursul timpului prin vânătoare.
Situaţia de excepţie a populaţiilor de urs, lup şi râs din România se datorează, pe de o parte, mediului greu accesibil şi puţin antropizat de viaţă al acestor specii în ţara noastră, iar, pe de altă parte, politicii cinegeticienilor şi vânătorilor din România, care au
avut înţelepciunea să lase să vieţuiască, în efective controlate de cca. 60 de ani, principalii lor concurenţi la surplusul de faună cinegetică plantivoră.

România se găseşte astfel, în situaţia de a fi recunoscută astăzi, ca ţara cu cele mai reprezentative populaţii de urs, lup şi râs din Europa, cu excepţia părţii răsăritene a Federaţiei Ruse.
Această recunoaştere, de care se bucură România, se datorează unui management protecţionist şi eficient din punct de vedere al conservării faunei cinegetice, aplicat cu consecvenţă şi rezultat şi în cazul marilor carnivore, care este pe cale să involueze, din cauza impunerii unor reguli europene de protecţie exagerată, chiar în dauna conservării acestor specii. De asemenea, din cauza costurilor exagerate, directe şi indirecte, suportate în exclusivitate de ţara noastră, pentru conservarea celor trei mari carnivore în „situ”. Ne referim la acoperirea prejudiciilor produse de indivizii celor trei specii, agricultorilor şi crescătorilor de animale, la diminuarea exagerată a cotelor de recoltă aprobate pentru vânatul plantivor (pradă) şi la uşoara degenerare, a populaţiilor de mari carnivore din ţara noastră, toate din cauza impunerii unor restricții europene nepotrivite, în managementul acestor specii, în situaţia densităţilor exagerate întâlnite, pe alocuri, la noi în ţară.

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:30

2. DISTRIBUŢIA, EFECTIVELE ŞI DENSITATEA MARILOR CARNIVORE
Despre distribuţia şi efectivele speciilor de interes vânătoresc din România avem informaţii sistematice din anul 1955. Pentru unele dintre aceste specii, avem astfel de informaţii din anul 1950 şi chiar mai vechi. Cert este că atât prezenţa, cât şi numărul exemplarelor din fiecare specie, au făcut obiectul unor evaluări (recenzii) efectuate cu aproximaţia inerentă, în fiecare primăvară, după depăşirea vicisitudinilor iernării, când s-a considerat că ceea ce a scăpat din perioada critică va vieţui şi se va înmulţi.
În cazul marilor prădători, această evaluare (recenzie) aproximativă a efectivelor s-a făcut prin observaţii directe, cu ocazia ânătorilor organizate, la locurile de nădire sau cu totul întâmplător pe teren, şi, de asemenea, după urmele lăsate pe substrat ori prin pagubele produse. În timp, datele acumulate, suspectate adeseori de supraapreciere din cauza razei mari de activitate a marilor carnivore şi a mobilității acestora, au devenit tot mai apropiate de realitate, scoţând în evidenţă o evoluţie explicabilă şi credibilă.
În interesul unei percepţii globale a distribuţiei şi evoluţiei efectivelor celor trei specii de mari carnivore, redăm grafic, în planşa nr. 1, distribuţia la un moment dat (1996) şi evoluţia efectivelor acestora, într-o perioadă relevantă, ce depăşeşte o jumătate de secol.
Ne simţim datori să mai precizăm doar că distribuţia marilor carnivore a rămas relativ constantă în timp, deşi tendinţa comportamentului de prospectare, în afara arealului specific, este pronunţată în cazul tuturor acestora, influenţată fiind de densitatea mare din arealul stabil şi de tendinţa de vagabondaj, în căutarea femelelor, a masculilor tineri excluşi de la împerechere. În anumite perioade ale anului, mai ales vara şi toamna în cazul ursului şi iarna în cazul lupului şi râsului, apar indivizi izolaţi în locuri depărtate de arealul cunoscut, bogate în hrana, unde se localizează temporar şi lasă urme evidente prin hrănire pe seama culturilor agricole şi animalelor domestice, precum şi pe seama
faunei cinegetice plantivore, cu simţuri atrofiate din cauza absenţei îndelungate a acestor prădători în zonă.

Aşadar, arealurile redate grafic sunt arealuri specifice relativ stabile, care temporar sunt extinse spre zone de mai joasă altitudine, unde conflictele cu omul, inclusiv cu omul vânător, sunt mai frecvente şi demne de luat în considerare.
În contextul prezentat, putem susţine că în România sunt în prezent:
  • evaluaţi cca. 7000 urşi, care ocupă un areal de aproximativ 80.000 km2 într-o densitate medie exagerată, de cca. 9 urşi/10.000 ha;
  • evaluaţi cca. 2500 lupi, care ocupă un areal de cca. 100.000 km2 , într-o densitate medie de cca. 2,5 lupi/10.000 ha;
  • evaluaţi cca. 1950 râşi, care ocupă un areal de cca. 60.000 km2, într-o densitate de cca. 3,25 râşi/10.000 ha.

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:40

3. EVOLUŢIA EFECTIVELOR, RECOLTELOR ŞI SPORURILOR NATURALE
Despre efectivele marilor carnivore din România avem, până în perioada 1950–1955, doar informaţii întâmplătoare. Din anul 1955, aceste informaţii s-au înscris în statistici oficiale multianuale, ţinute de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, pe baza evaluărilor din fiecare primăvară ale efectivelor tuturor speciilor de faună cinegetică sedentară.
Metodele uzitate pentru evaluarea efectivelor de primăvară, în cazul marilor carnivore, au fost: „metoda observaţiilor directe”, efectuate de personalul angajat şi de vânători cu ocazia acţiunilor de vânătoare sau a altor activităţi desfăşurate pe teren, şi „metoda citirii urmelor”, lăsate de fauna cinegetică pe substrat, prin hrănire, marcarea teritoriului etc. De remarcat că datele obţinute cu ocazia acţiunilor de evaluare a efectivelor de faună cinegetică au fost din ce în ce mai exacte, din anul 1956 până de curând, ca urmare analizei, interpretării şi corelării acestor date pe grupe de ani şi de fonduri cinegetice alăturate, pe judeţe şi la nivel de ţară.
În baza acestor date statistice anuale, au fost aprobate cote de recoltă şi au putut fi calculate sporurile naturale.
Din analiza evoluţiilor reprezentate grafic în anexa nr. 1, rezultă şi politica statului în domeniul cinegetic, diferenţiată de la o specie la alta, în funcţie de interesul de a creşte efectivele faunei cinegetice plantivore, în favoarea unei exploatări cinegetice cât mai eficiente a acesteia, dar, indirect, şi în favoarea marilor carnivore, conservate în efective controlabile, în condiţiile în care au beneficiat de o bază trofică din ce în ce mai bogată.
În cazul lupului, politica statului a fost de diminuare şi de ţinere sub un real control a efectivelor speciei, la un nivel de cca. 2.500 exemplare, în perioada 1960–1990, prin „combatere” consecventă cu arma, cu capcane, cu otravă şi prin prinderea puilor la vizuină. Remarcăm, că efectivele de lup au putut fi ţinute sub control într-o perioadă în care cotele de recoltă s-au realizat la nivelul sporului natural, de cca. 76%, spor calculat ca medie multianuală a sporurile naturale raportată la media multianuală a efectivelor evaluate în fiecare primăvară. Desigur că la această evoluţie a contribuit şi premiile, deloc neglijabile, acordate până în 1990 pentru fiecare lup extras din teren, prin orice metodă. După aderarea la Convenţia de la Berna şi preluarea prevederilor Directivei „Habitate” în legislaţia naţională, deci după introducerea lupului sub protecţie strictă, s-a înregistrat o scădere bruscă a cotelor de recoltă şi o creştere evidentă a efectivelor speciei, până la peste 4000 exemplare, continuată însă de o revenire a acestora la nivelul a cca. 2500 exemplare. Cauzele revenirii efectivelor de lup la un nivel acceptabil la constituit, cu certitudine, diminuarea bazei sale trofice şi repercusiunile suprapopulării (diminuarea sporului natural ca urmare a extinderii arealului perechii fătătoare, creşterea mortalităţii juvenile, bolile mai frecvente etc.). Alte efecte al suprapopulării le-a constituit uşoara scădere a robusteţi indivizilor şi apropierea lor de localităţi, de rampele de gunoaie etc.
În concluzie, din cauza protecţiei exagerate a lupului, au fost afectate, pe de o parte, interesele directe şi indirecte ale vânătorilor (prin nivelul cotelor de recoltă mai mici acordate pentru lup, dar şi pentru speciile de faună cinegetică plantivoră), iar, pe de altă parte, ale lupului, remarcate în degradarea calitativă a exemplarelor speciei (spor natural mai mic, talie în general mai redusă, creşterea numărului de lupi gunoieri, teama mai redusă faţă de om etc.).
În cazul râsului, protecţia totală instituţionalizată din 1950 până în 1962 şi, în continuare, cota de recoltă mai redusă decât sporul natural, au avut ca efect creşterea efectivelor speciei de la cca. 500 exemplare în 1950 la peste 2500 exemplare în 1979. După 1980 însă, efectivele de râs au regresat uşor în strânsă corelaţie cu reducerea efectivelor de căprior şi de capră neagră, în condiţiile în care efectivele de cerb şi de
mistreţ au continuat să crească în arealul speciei (râs). Aşadar, evoluţia efectivelor de râs pare să fi fost şi să fie influenţată, în cea mai mare măsură, de evoluţia efectivelor de căprior.

În cazul ursului, protecţia de care s-a bucurat din 1953 încoace, de când au fost introduse cote de recoltă pentru specie şi s-a interzis împuşcarea femelelor cu pui, a determinat o creştere continuă a efectivelor speciei, de la cca. 860 urşi în 1950 până aproape de 8.000 exemplare în 1990, ca apoi să scadă puţin şi să se stabilizeze la cca. 6.500 – 7.000 exemplare în România. Această evoluţie a fost posibilă datorită unei cote
medii multianuale de recoltă de 2,2% din efectiv, la un spor mediu multianual de cca. 4,2% până în anul 1990.

Ceea ce s-a greşit, în opinia noastră, pe linie de management al urşilor, a fost împuşcarea cu precădere a masculilor dominanţi, ceea ce a condus la o destructurare gravă a populaţiei de urşi din ţara noastră, în favoarea femelelor, a tineretului şi, implicit, a urşilor de mici dimensiuni. Destructurarea populaţională la care facem referire s-a repercutat, în mod indirect, şi asupra comportamentului urşilor, care s-au apropiat din ce în ce mai mult de localităţi şi au devenit din ce în ce mai puţin sperioşi faţă de om. De aici pagubele din ce în ce mai mari şi atacurile din ce în ce mai frecvente asupra omului.
În concluzie, degradarea populaţională şi comportamentală a urşilor din România se datorează, în principal, unei extrageri greşite, în ultimii 25 de ani, a surplusului populaţional. Nu trebuie trecute cu vederea nici repercusiunile impunerii aceloraşi restricţii, prin Convenţia de la Berna şi Directiva „Habitate”, în ţările cu suprapopulaţii de mari carnivore, şi în ţările cu populaţii ameninţate ale acestora.

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:46

4. RISCURI ACTUALE PENTRU MARILE CARNIVORE
Cel mai ridicat risc pentru populaţiile de mari carnivore din România, ca de altfel şi din celelalte ţări europene cu populaţiile viabile ale acestora, îl constituie degradarea habitatelor natural, care se suprapun, în cea mai mare parte, pentru toate cele 3 specii de mari carnivore (urs, lup şi râs). Un alt risc îl poate constitui scăderea bazei de hrănire - prădare. În sfârşit un ultim risc potenţial, care nu trebuie neglijat, îl poate constitui atitudinea neprietenoasă a omului prejudiciat şi nedesdăunat, a omului-vânător care le suportă concurenţa la aceiaşi resursă de vânat şi a omului afectat, în mod direct sau indirect, de comportamentul din ce în e mai lipsit de frică al acestor carnivore, precum şi de accidentele produse de urs.
Cauzele actuale ale degradării habitatelor naturale, fără pretenţia de a le epuiza,
pot fi structurate după cum urmează:
  • fragmentarea din ce în ce mai accentuată a habitatelor naturale, prin construirea de autostrăzi şi modernizarea drumurilor naţionale existente, pe care frecvenţa circulaţiei s-a accentuat foarte mult, devenind aproape continuă;
  • exploatarea foarte intensă, uneori haotică, a produselor pădurii, inclusiv din pădurile de protecţie, cu efecte nefavorabile, directe şi indirecte, asupra cantităţii şi calităţii hranei marilor carnivore, precum şi al afectării caracterului sălbatic al acestora, devenite din ce in ce mai obişnuite prezenţa omului în arealul lor natural;
  • pătrunderea tot mai accentuată a omului in zonele altă dată netulburate de prezenţa sa – prin deschiderea de noi drumuri forestiere, construcţia de reşedinţe de vacanţă, turism auto în locuri dificile, turism pietonal în afara traseelor turistice etc. – ceea ce contribuie la o obişnuire, în şi mai mare măsură, a marilor carnivore cu omul;
  • concurenţa la hrană a animalelor domestice (câini de stână şi câini sălbăticiţi) şi deranjul produs de oameni şi câinii însoţitori ai acestora în pădure, ceea ce obligă fauna cinegetică, inclusiv marile carnivore, la căutarea altor locuri de hrănire şi de adăpost, de foarte multe ori în apropierea terenurilor agricole şi chiar a localităţilor, cu efecte negative în privinţa pagubelor produse şi al caracterului sălbatic al acestora.
  • oferta mai abundentă de hrană alternativă din afara pădurii şi din imediata apropiere a localităţilor – în livezi, culturi agricole, rampe de gunoi etc. – care aduce marile carnivore tot mai aproape de om.
Scăderea bazei trofice a marilor carnivore – datorată supraexploatării faunei cinegetice plantivore (pradă), concurenţei la hrană produsă de animale domestice (câini de la stâne şi cei sălbăticiţi) şi creşterii exagerate a densităţi marilor carnivore - poate afecta în timp, în mod direct şi indirect, nivelul efectivelor acestora. Evoluţia efectivelor de lup şi râs în România, mai întâi ascendentă, apoi descendentă după atingerea apogeului în efectivele unor specii de fauna pradă, este elocvent. Dacă urmărim evoluţia efectivelor marilor carnivore, prin comparaţie cu evoluţiile efectivelor de căprior, cerb, mistreţ şi capră neagră – redate în Anexa 2, vom observa a similitudine care susţine afirmaţia de mai sus.
Atitudinea neprietenoasă a omului prejudiciat de marile carnivore şi nedesdăunat, şi al altor categorii de oameni afectaţi de comportamentul lipsit de teamă al unor exemplare de mari carnivore (urs şi lup), precum şi popularizarea neexplicată a accidentelor produse de urs, poate constitui un alt factor de risc, deloc de neglijat. Odată cu creşterea densităţii marilor carnivore, creşte şi riscul apropieri lor faţă de stâne, rampele de gunoi, localităţi, livezi, culturi agricole etc. Oferta abundentă de hrană nepăzită din afara pădurii rămâne o atracţie permanentă
şi pentru marile carnivore. Iar riscul unei opinii publice potrivnice conservării unor efective exagerate de mari prădători, lipsiţi de teamă faţă de om, devine realitate, aşa cum reale devin şi acţiunile ascunse de capturare ori ucidere a acestora, cu diverse tipuri de capcane şi substanţe toxice, de către oamenii prejudiciaţi.

În sfârşit şi omul vânător este afectat, în mod indirect, de creşterea exagerată şi de concurenţa marilor carnivore la acelaşi surplus de faună cinegetică. Faptul că în România sporurile naturale înregistrate la speciile plantivore de faună cinegetică şi, respectiv, cotele de recoltă sunt foarte reduse, comparativ cu cele din ţările europene fără mari carnivore, se datorează, în principal, existenţei unor efective exagerate de mari prădători. Dăm exemplificativ, doar situațiile:
  • cerbului - a cărei cotă medie de recoltă este de doar 4 -5 % din efectiv în România, comparativ cu cca. 40% în Ungaria, Franţa etc.;
  • căpriorului – a cărei cotă medie de vânare este de doar 10-12 % în România, comparativ cu 35 – 40% în Germania, Franţa etc.;
  • mistreţului – a cărei cotă medie de recoltă este de doar 25 – 30% din efectiv în România, comparativ cu 100 – 150 % în Ungaria, Germania etc.;
  • caprei negre – a cărei cotă medie de recoltă este de doar 3 – 4 % din efectiv în România, comparativ cu peste 10-15% în Austria s.a.m.d.
În concluzie, o protecţie exagerată şi o creştere iraţională a efectivelor de mari carnivore, în special de urs şi lup, poate conduce la un efect general contrar celui urmărit, de conservare a speciilor, şi chiar la o involuţie vizibilă, mai ales în cazul lupului, dar posibil reală şi în cazul ursului şi râsului

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:53

5. CONDIŢIILE COEXISTENŢEI NECONFLICTUALE A MARILOR CARNIVORE CU OMUL
Coexistenţa neconflictuală a marilor prădători cu omul a fost şi este posibilă, dar, în opinia noastră, doar în cazul unui management raţional, care să nu favorizeze sau să defavorizeze nici una din părţi. Nici omul şi nici marile carnivore.
A merge pe ideea protecţiei exagerate a marilor prădători, cu nesocotirea totală a intereselor omului (agricultor, crescător de animale sau vânător), ni se pare la fel de greşit ca şi vechea idee a extincției acestor prădători, la modă într-un trecut nu foarte îndepărtat în multe ţări europene, sau a reducerii riscante a efectivelor acestor specii, până în preajma limitei lor de supravieţuire.
În contextul opiniei noastre, de raţiune şi echilibru în strategia adoptată de factorii decidenţi în materie de protecţie şi conservare a populaţiilor de mari carnivore, se impune o analiză diferenţiată a populaţiilor de mari carnivore din diferite ţări şi, implicit, adoptarea de politici şi măsuri diferite, corespunzătoare situaţiilor concrete din acestea. Aşadar, a aplica prevederile Convenţiei de la Berna şi Directivei „Habitate” în mod egal în toate ţările membre - şi în cele suprapopulate, şi în cele în care marile carnivore de abia se mai întâlnesc sau în care abia au reapărut,– ar fi greşit şi inechitabil din toate punctele de vedere. O asemenea aplicare at-litteram a reglementărilor europene în materie, în mod egal în toate ţările cu sau fără suprapopulaţii de mari carnivore, s-ar putea repercuta tocmai asupra unei reale şi eficiente protecţii a populaţiilor viabile ale acestor specii, care nu ar favoriza în nici un caz conservarea în „situ” ursului, lupului şi râsului. În primul rând pentru că prin aplicarea în mod egal, indiferent de situaţie, a prevederilor Convenţiei de la Berna şi Directivei „Habitate” ar fi „sancţionate” indirect, prin predispunerea la
cheltuieli sporite şi pierderi materiale, tocmai ţările care au avut interesul şi/sau înţelepciunea unei protecţii şi conservări eficiente a acestor specii. Aceasta fiindcă, prin prevederile acestor reglementări europene, dar nu numai prin acestea, tocmai aceste ţări sunt obligate să suporte singure pierderile directe şi indirecte, deloc neglijabile, datorate existenţei şi creşterii, peste limita normalului, a efectivelor populaţiilor de mari carnivore.

Aceste ţări, printre care şi România, înţeleg foarte bine ideea protecţiei şi conservării marilor carnivore acolo unde vieţuiesc în prezent în efective viabile, în „situ” dar nu pot fi de acord ca toate pierderile financiare datorate calităţii lor de „rezervaţii de genofond ale Europei în materie mari carnivore”, să fie suportate doar de acestea şi de membrii societăţii de care aparţin.
Interesul fiind comun pentru Europa şi omenire, cetăţenii şi vânătorii ţărilor cu populaţii importante de mari prădători ar trebui să resimtă solidaritatea tuturor persoanelor interesate în materie şi contribuţia financiară efectivă a Europei şi a lumii în acest sens. Aşa cum ţările care protejează elefanţii, rinocerii, tigrii siberienii etc. se bucură de sprijin larg internaţional, în acest scop.

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 22:59

6. MANAGEMENTUL MARILOR CARNIVORE DIN ROMÂNIA
Remarcăm, de la început, că în România, de peste 50 de ani, se practică un management sustenabil al populaţiilor de mari carnivore, bazat pe evaluări anuale ale efectivelor de urs, lup şi râs şi pe cote anuale de recoltă pentru cele trei specii, aprobate în funcţie de diferenţa dintre efectivele reale constate în teren şi efectivele considerate normale pentru aceste terenuri. Sustenabilitatea managementului aplicat este reliefată
convingător de evoluţia efectivelor marilor carnivore în România.

Din cauza aderării României la Convenţia de la Berna şi a implementării Directivei “Habitate”, managementul sustenabil, aplicat din 1950 până după 1990, a fost tulburat. Protecţia exagerată a marilor carnivore şi creşterea efectivelor acestora peste normal a început să aibă efecte contrare celor urmărite, de conservare pe termen lung a unor efective viabile şi viguroase de mari carnivore.
În această situaţie, este cât se poate de clar că aplicarea at – littteram a prevederilor Convenţiei de la Berna şi Directivei “Habitate” este contraproductivă şi are efect invers celui scontat în ţările şi zonele cu suprapopulaţii de mari carnivore.
Din motivul arătat şi ale unei mobilităţii ridicate a speciilor în discuţie, managementul acestora, doar în terenurile în care vieţuiesc populaţii viabile şi viguroase de urs, lup şi râs, ar trebui să se bazeze pe:
  • cunoaşterea şi delimitarea exactă a arealurilor tradiţionale, propice pentru vieţuirea fiecărei specii de mari carnivore analizate;
  • delimitarea de arii speciale de conservare ale celor trei specii de mari carnivore, în zone favorabile de suprapunere a arealului acestora, cât mai depărtate de localităţi, pentru a nu crea premizele resentimentului populaţiei faţă de ele;
  • delimitarea de coridoare de circulaţie, inclusiv pe sub autostrăzi, pentru asigurarea schimbului de indivizi între nucleele populaţionale, situate de o parte şi de alta a obstacolului intervenit în calea liberei deplasări a acestora;
  • stabilirea de efective şi densităţi normale, pe grupe de fonduri cinegetice şi gestionari, aşa încât prejudiciile produse de marile carnivore populaţiei umane şi presiunea exercitată de acestea asupra vânatului ungulat să fie acceptabile;
  • conservarea bazei trofice a marilor carnivore printr-un management adecvat al speciilor de faună pradă, în special al ungulatelor;
  • hrănirea complementară a marilor carnivore, cu produse naturale igienice, pentru ajutarea supravieţuirii acestora în perioada de iarnă-primăvară şi a scăderi presiunii exercitate de ele asupra faunei cinegetice – pradă;
  • vânarea, fără întârziere, a oricăror indivizi problemă, din cadrul oricărei populaţii de urs, lup şi râs;
  • vânarea limitată, în completare, a marilor carnivore, acolo unde se produc concentraţii temporare ale acestora sau densităţile depăşesc limitele normale prestabilite, în scopul evitării plăţii unor prejudicii insuportabile şi al cointeresării vânătorilor pentru conservarea unor efective normale de mari carnivore,
  • stabilirea de perioade clare de extragere a surplusului populaţional, care nu trebuie extinse spre primăvara, în perioada gestaţiei şi a creşterii puilor;
  • extragerea surplusului populaţional, deci a exemplarelor ce nu constituie problemă, prin metoda „la goană” care nu favorizează selecţia negativă (extragerea animalelor cu trofeele cele mai valoroase);
  • extinderea cercetărilor demarate pentru cunoaşterea eco-etologiei marilor carnivore în România;
  • instruirea specială a personalului de vânătoare implicat în activitatea de conservare a marilor carnivore din România;
  • atragerea de fonduri financiare de la organizaţiile neguvernamentale de protecţie a faunei cinegetice şi a habitatelor acesteia, din România şi U.E, pentru finanțarea acţiunilor de management sustenabil a efectivelor de mari carnivore din România, precum şi pentru plata prejudiciilor produse de acestea altor utilizatori ai mediului, aşa încât efortul pentru conservarea marilor carnivore în „situ” să fie împărţit între toţi beneficiarii acestei preocupări.
În ţările şi zonele în care efectivele de urs, lup şi râs sunt considerate ameninţate ori riscante pentru viabilitatea populaţiilor, prevederile Convenţiei de la Berna şi ale Directivei „Habitate” trebuie întocmai respectate şi, respectiv, implementate.

SuportTehnic
Site Admin
Mesaje: 177
Membru din: 02 Noi 2015 14:36
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: Neconfirmat

Re: Evoluţia şi managementul marilor carnivore în viziunea vânătorilor din România

Mesajde SuportTehnic » 23 Feb 2016 23:01

7. CONCLUZII:
Interesul pentru conservarea marilor carnivore în „situ”, în efective viabile şi sănătoase, este recunoscut şi de interes major, naţional şi internaţional. Din acest motiv, marile carnivore trebuie ocrotite şi îngrijite în primul rând acolo unde vieţuiesc în populaţii viabile, inclusiv cu arma de vânătoare prin extragerea indivizilor problemă şi a surplusului populaţional.
Efortul financiar pentru conservarea marilor carnivore în „situ” se impune a fi suportat, însă de toţi beneficiarii din ţară şi din străinătate al acestei acţiuni. Fiindcă nu este normal şi eficient ca acest efort să fie suportat doar de societăţile care au protejat şi conservat marile carnivore şi, mai ales, de vânătorii din aceste ţări. Fiindcă vânători din aceste ţări au avut, cel puţin până acum, meritul de necontestat al gestionării populaţiilor de mari carnivore, acolo unde acestea au rămas viabile şi viguroase.
În acelaşi timp se impune un management raţional, echilibrat şi echitabil al marilor carnivore în continuare, diferenţiat de la o ţară la alta şi de la o zonă la alta, în funcţie de situaţia efectivelor şi calităţii marilor carnivore. Aşadar, aplicarea Convenţiei de la Berna şi a Directivei „Habitate” s-ar impune a fi revăzută pentru a fi aplicate diferențiat, de la o ţară la alta, în funcţie de situaţia reală a efectivelor marilor carnivore şi a nu deveni contraproductivă interesului major şi general urmărit.
În condiţiile arătate, coexistenţa neconflictuală a omului cu marile carnivore este posibilă în Europa şi în lume.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. A. M. Comşia – Biologia şi principiile culturii vânatului, Edit. Academiei, Bucureşti, 1961;
2. V. Cotta şi M. Bodea – Vânatul României, Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969;
3. C. Promberg şi col – Ursul/Biologie, ecologie şi management, Edit. Hako, 2000;
4. C. Promberg şi col. – Lupul, Edit. Hako, 2000.
5. C. Promberg şi col – Râsul, Edit. Hako, 2000.
6. N. Şelaru şi N. Goicea – Situaţia şi Managementul ursului brun în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român, nr. 2/2005.
7. N. Şelaru şi N. Goicea – Lupul în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român;
8. Consideraţii privind distribuţia râsului euroasiatic şi evoluţia populaţiei speciei în România, Adunarea Generală CIC – Skopje, Macedonia,….2013;
9. G. Vasiliu şi P. Decei – Despre Râsul din Carpaţii României, Bucureşti, 1963.
10. **** – Situaţia statistică a efectivelor de vânat şi a cotelor de recoltă din perioada 1950 – 2010.
11. **** – Planul de acţiune pentru conservarea marilor carnivore în Europa


Înapoi la “Alte mamifere-pradă”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori