Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Avatar utilizator
Daniel Ilie
Mesaje: 368
Membru din: 11 Noi 2015 19:09
Nickname: Biriuck
Membru al: http://www.ajvpsbuzau.ro
Confirmat ca persoana reala de: SuportTehnic

Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Mesajde Daniel Ilie » 26 Mai 2017 13:31

Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

cat-hunting-prey-drive.jpg
cat-hunting-prey-drive.jpg (106.76 KiB) Vizualizat de 978 ori

La Ecuator sau în tundră, la ţară sau în marile oraşe, peste tot pe unde oamenii s-au stabilit, găsim pisica domestică (Felis catus). Mulţi susţin că au fost domesticite în Egiptul Antic, unde au fost şi venerate, dar s-au gasit dovezi că pisicile ar fi fost domesticite încă din neolitic[1]. Le-am luat pe lângă noi pentru că sunt formidabili vânători, ţinând sub control rozătoarele, dar şi pentru că sunt foarte bune animale de companie, pisicile “lipindu-se” de om şi oferind afecţiune.
Această ultimă calitate, precum şi talia redusă şi hrănirea lor relativ ieftină, au constituit cheia succesului pisicii din epoca modernă, omul luând-o alături de el. Astfel, s-a ajuns ca ele să depăşească numeric câinii în multe ţări, în ciuda caracterului utilitar al câinilor. De exemplu, în SUA sunt înregistrate 88.3 milioane de pisici vs. 74.8 milioane câini, iar acestea sunt numerele doar pentru animalele cu stăpân, estimâdu-se că încă ~100 milioane sunt hoinare.
Pisica are un caracter independent şi se aventurează cu mult în afara casei dacă i se permite. Acest lucru a dus rapid la apariţia pisicilor hoinare (pisicile de la ferme/depozite, pisicile hrănite în curţi şi pe străzi de oameni dar neprimite în locuinţe şi cele sălbăticite) iar faptul că pot avea până la trei cuiburi anual a dus la scăparea de sub control a acestora.


Şi de ce ar fi o problemă?
Problema constă în faptul că pisica domestică este una din cele mai mari ameninţări la adresa păsărilor şi micilor mamifere. Este o problemă atât de mare încât a fost trecută pe lista celor mai dăunătoare 100 de specii invazive din lume[2], fiind responsabilă de 14% din cazurile de extincţie a păsărilor, mamiferelor şi reptilelor înregistrate de IUCN (International Union for Conservation of Nature)[3].
Ca să înţelegem cât de distrugătoare sunt aceste animale lăsate de capul lor este suficient să analizăm numerele din studiile desfăşurate în SUA de către specialiştii Smithsonian Conservation Biology Institute şi ai U.S. Fish and Wildlife Service, Division of Migratory Birds. Aceştia estimează că între 1.3 şi 4 miliarde(!) de păsări şi între 6.3 şi 22.3 miliarde de mici mamifere sunt ucise anual de pisici[4]. Cele hoinare sunt mult mai active decât cele cu stăpân, provocând 69% din mortalitatea de la păsări şi 89% din cea de la micile mamifere.
Când vorbim de echilibrul naturii, trebuie să înţelegem că tot ce este viu este şi interconectat, iar distrugerea unor făpturi mici şi aparent insignifiante perturbă o stare de fapt existentă timp de milenii şi, în timp, şi animalele mai mari sunt afectate.
O altă problemă generată de pisicile hoinare o constituie hibridizarea cu subspeciile de pisică sălbatică, alterând puritatea genetică a acestora. Un exemplu în acest sens este Scoţia, unde ele sunt considerate cea mai mare ameninţare la adresa pisicilor sălbatice.

Imagine

Atât de multe păsări şi animale ucise? Nu e posibil!
Numerele par mari la prima vedere dar ceea ce este uluitor este faptul că vorbim de estimări optimiste(!). Dacă împărţim media de 2.4 mld. păsări şi cea 14.3 mld. mamifere la cele 100 milioane de pisici hoinare din SUA (deşi ucid destul şi cele ~50mil cu stăpân lăsate pe afară) obţinem o rată de 24 păsări şi 143 mamifere anual. Pentru păsări este atât de grav încât pisica este considerată cel mai mare pericol (în afară de pierderea habitatului natural), provocând daune mai multe decât celelalte activităţi umane combinate.
BirdDeclines-Large.jpg
BirdDeclines-Large.jpg (69.83 KiB) Vizualizat de 979 ori



Cum procedează alţii cu această problemă?
Deşi efectele nocive sunt evidente, managementul pisicilor hoinare este dictat în multe locuri mai degrabă de înfocaţii susţinători ai drepturilor animalelor decât de către impactul ecologic[5]. Foarte răspândită în SUA este practica Trap-Neuter-Return (TNR), adică “prinde-sterilizează-eliberează” mai pe româneşte, neţinându-se cont de dovezile ştiinţifice ce indică faptul că este o practică nocivă pentru mediu[6][7].
Principalele probleme identificate cu încercările de ţinere sub control prin sterilizare şi eliberare în acelaşi habitat sunt:
  • Menţinerea pisicilor hoinare încurajează populaţia să elibereze şi mai multe pisici, de multe ori ajungâdu-se la o creştere numerică[8];
  • Potenţialul reproductiv ridicat, eforturile mari pentru capturare şi numărul pisicilor prezente într-un areal combinate fac aproape imposibilă sterilizarea suficientor pisici, fiind nevoie de o sterilizare a minim 71% în zonele izolate şi de minim 94% în vecinătatea oamenilor.
  • Pisicile sterilizate vor ucide în continuare.
  • Sănatatea publică nu se îmbunătăţeşte, animalele sterile transmiţând în continuare rabie şi toxoplasmoză, National Association of State Public Health Veterinarians concluzionând că această practică este o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
  • Pentru eliminarea unei colonii de pisici prin sterilizare ar fi nevoie de până la 30 de ani şi ar fi de 2 ori mai scump decât eliminarea prin prindere şi eutanasiere care ar dura doar 2 ani[7],[9].
  • Sterilizarea nu îmbunătăţeşte cu nimic nivelul de trai pentru pisici, acestea rezistând în medie 3 ani din cauza rănilor, bolilor, accidentelor rutiere şi luptelor teritoriale.


Cine e de vină?
Cu siguranţă este o problemă generată de om, nimeni nu poate argumenta că pisica este “rea” în mod intenţionat, ea pur şi simplu îşi urmează instinctele. Omul a dus-o pe toate continentele, omul neglijează sterilizarea animalelor de companie, omul le abandonează şi tot omul le dă mâncare. Prin urmare, aceste animale şi problemele generate de ele sunt responsabilitatea noastră, a tuturor. În realitate, atunci când responsabilitatea este a tuturor, înseamnă că este a nimănui. Aceasta înseamnă că fără aducerea la cunoştinţa opiniei publice a acestei probleme şi forţarea autorităţilor să ia măsuri concrete, situaţia nu se va îndrepta.

Ce soluţii există?
Nu există soluţii simple, omenirea a permis în mod iresponsabil răspândirea acestui prădător. Primul pas ce trebuie făcut este educarea proprietarilor astfel încât să nu mai lase pisicile afară şi să le sterilizeze.
Situaţia se complică mult cu cele hoinare, în acest caz prioritatea trebuie să fie identificarea zonelor cu cel mai mare risc pentru biodiversitate şi pentru sănătatea publică, urmată de extragerea imediată a pisicilor din zona respectivă. Animalele capturate trebuie adoptate, mutate în adăposturi susţinute financiar de cei ce doresc şi, ca ultimă soluţie, eutanasiate.
Astfel de demersuri nu pot fi implementate fără implicarea efectivă a autorităţilor care trebuie sa asigure un cadru legal solid şi să mobilizeze resurse pentru capturarea, cazarea temporară în adăposturi şi eutanasia pisicilor hoinare. Instituirea unei prime pentru capturarea animalelor problemă ar ajuta mult în acest caz.


Care este situaţia în România?
Românii nu au fost mai responsabili decât restul lumii, aşezările noastre sunt pline de pisici hoinare iar oamenii nu le acordă mare atenţie pentru că, spre deosebire de câinii hoinari, nu atacă oamenii. În afara localităţilor pot fi observate adesea pisici stând la pândă, cele mai multe se întorc în localităţi pentru supliment de hrană şi nu se feresc de oameni dar, aşa cum probabil că toţi vânătorii au observat, sunt destule exemplare sălbăticite ce fug la vederea omului.
Oamenii mai în vârstă afirmă că păsările cântătoare nu se mai aud atât de intens ca pe vremuri şi probabil că au dreptate, dar spusele lor pot fi subiective. Nu am găsit însă estimări oficiale sau studii serioase cu privire la efectivele de la noi din ţară, probabil că din cauza desconsiderării pericolului. Cred că nu mă hazardez deloc dacă afirm că va mai curge multă apă pe Dunăre până autorităţile să pornească o campanie naţională pentru eliminarea acestei ameninţări şi educarea populaţiei.
Nici grupurile de ecologişti, atât de vocale când vine vorba de vînătoare, nu vor acţiona împotriva pisicilor hoinare, deşi majoritatea vor recunoaşte ca aceste animale nu au ce căuta în natura. Nu o vor face pentru ca ar pierde mult la capitolul donaţii din partea publicului lor uşor de manipulat.
Singurii care pot să reducă acum din efectele acestei ameninţări sunt gestionarii fondurilor cinegetice şi vânătorii. Am observat însă că prea mulţi dintre colegii noştri sunt concentraţi doar pe vânatul mare şi nu dau atenţie pisicilor sau nu îşi dau seama de impactul lor. Expresii gen “nu stricăm pânda” sau, mai rău, “nu stricăm cartuşul” bănuiesc că aţi auzit cu toţii. Oare dacă s-ar înţelege pericolul prezenţei pisicilor în teren la adresa efectivelor de fazan, potârniche şi iepure, tot aşa ne-am comporta?
Imagine

Sunt destui totuşi şi aceia care depun eforturi serioase în combatere. Cadrul legal pentru aceasta este destul de clar, în legea 407/2006, completată şi modificată ultima dată în 2015, regăsindu-se următoarele referiri la pisicile hoinare:

Art. 1, litera v):
pisică hoinară - pisică domestică găsită în fondul cinegetic la mai mult de 200 m de ultima locuinţă;
Art. 19, (3):
Pisicile hoinare şi câinii sălbăticiţi sau hoinari găsiţi pe suprafeţele productive ale fondurilor cinegetice se capturează sau se împuşcă fără restricţii şi fără obligarea la despăgubiri, iar fapta nu poate fi sancţionată.
Art. 19, (4):
Pisicile şi câinii care sunt în situaţia prevăzută la alin. (3) se împuşcă de către personalul de specialitate al gestionarului fondului cinegetic sau de vânători cu ocazia vânătorilor autorizate.


Prin urmare, legea ne oferă dreptul să îndreptăm greşelile semenilor noştri. Noi, vânătorii, avem însă şi obligaţia morală să o facem deoarece fără asumarea rolului de protectori reali ai naturii, şi nu doar declarativi ca cei mai mulţi activişti online, ne va fi din ce în ce mai greu să ne justificăm pasiunea în faţa unei societăţi rupte de natură şi uşor de manipulat. Trebuie totuşi păstrată o anume discreţie, eventual să nu se mai facă deloc fotografii cu animale hoinare extrase din fondurile cinegetice pentru că cei mai mulţi oameni, mai ales orăşenii, au o imagine romantică asupra realităţii şi nu înţeleg necesitatea acestui act.
Sper ca acest articol să fie un semnal de alarmă şi totodată un îndemn către vânători pentru aplicarea legii şi protejarea biodiversităţii de efectele acestui prădător susţinut de iresponsabilitatea societăţii moderne.



Bibliografie:
  1. Vigne JD, Guilaine J, Debue K, Haye L, Gérard P (April 2004). "Early taming of the cat in Cyprus". Science. 304 (5668): 259. doi:10.1126/science.1095335.
  2. Lowe S., Browne M. & Boudjelas S.. 100 of the World’s Worst Invasive Alien Species: a Selection from The Global Invasive Species Database Invasive Species Specialist Group, International Union for Conservation of Nature (2000)
  3. Medina F. M. et al. A global review of the impacts of invasive cats on island endangered vertebrates. Global Change Biol. 17, 3503–3510 (2011)
  4. Scott R.Loss, Tom Will & Peter Marra “The impact of free-ranging domestic cats on wildlife of the United States” Nature Communications (2013)
  5. Longcore T., Rich C. & Sullivan L. M.. Critical assessment of claims regarding management of feral cats by trap-neuter-return. Conserv. Biol. 23, 887–894 (2009)
  6. Lepczyk C. A. et al. What conservation biologists can do to counter trap-neuter-return: response to Longcore et al.. Conserv. Biol. 24, 627–629 (2010)
  7. Andersen et al. 2004. Use of matrix population models to estimate the efficacy of euthanasia versus trap-neuter-return for management of free-roaming cats. Journal of the American Veterinary Medical Association 225:1871-1876.
  8. Castillo and Clarke. 2003. Trap/Neuter/Release Methods Ineffective in Controlling Domestic Cat “Colonies” on Public Lands. Natural Areas Journal 23:247-253.
  9. Lohr et al. 2013. Costs and Benefits of Trap-Neuter-Release and Euthanasia for Removal of Urban Cats in Oahu, Hawaii. Conservation Biology 27:64-73.
"Corruptissima republica, plurimae leges" -Tacitus
Membru ANDA

Valeriu Bolgiu
Mesaje: 651
Membru din: 27 Noi 2015 13:03
Localitate: URLATI
Membru al: AJVPS Prahova
Confirmat ca persoana reala de: Laurentiu T Ionescu
Contact:

Re: Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Mesajde Valeriu Bolgiu » 26 Mai 2017 22:15

Felicitări pentru material !
Valeriu Bolgiu

AGVPS din România
Mesaje: 230
Membru din: 24 Noi 2015 10:59
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: SuportTehnic

Re: Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Mesajde AGVPS din România » 29 Mai 2017 10:37

EVALUĂRI PESTE EVALUĂRI ŞI CERCETĂRI PROFITABILE

Doar ce se termină complicatele lucrări de evaluare a efectivelor de faună cinegetică sedentară admisă la vânătoare, potrivit cerinţelor autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare, că ni se cer în continuare, de această dată de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului, evaluări asemenea pentru efectivele de faună cinegetică sedentară interzisă la vânătoare. Ambele evaluări se cer şi se fac în baza unor instrucţiuni şi indicaţii suplimentare la fel de birocratice. Birocratice în sensul punerii accentului pe întocmirea a tot felul de fişe şi centralizatoare aranjate din pix, de cei pricepuţi în astfel de combinaţii, pentru a rezulta, în cele din urmă, cote de recoltă sau cifre de intervenţie cât de cât realizabile, fără afectarea în prea mare măsură a stocurilor de reproducţie. Aşa s-a ajuns ca, an de an, să fie înregistrate efective „reale” în jurul celor „optime”, stabilite după criterii aiurea şi pentru suprafeţe devenite nereale în timp, din punct de vedere al întinderii şi productivităţii cinegetice. Toate acestea acceptate tacit, în numele unei ştiinţe batjocorite de actualii „oameni de ştiinţă”, unii făcuţi chiar la „apelul de seară”, nicidecum născuţi pentru o muncă riguroasă, exigentă şi credibilă.
Trăim, aşadar, vremuri cum nu se poate mai lamentabile din acest punct de vedere, deoarece o mulţime de pretinşi reprezentanţi în ale ştiinţei cinegetice şi o multitudine de funcţionari publici, exagerat de binevoitor retribuiţi, complică pe an ce trece, mai mult pentru a-şi justifica cumva existenţa şi utilitatea, vechile instrucţiuni de evaluare a efectivelor speciilor cinegetice sedentare, admise şi interzise la vânătoare. Mai nou se pronunţă şi pentru o evaluare periodică, cel puţin bilunară, a speciilor de păsări migratoare, de asemenea admise şi interzise la vânătoare, prin metode atât de discutabile încât uimesc prin aparenta naivitate a celor ce le susţin. Doar aparentă naivitate, deoarece în spatele acesteia, ca şi al studiilor de evaluare a speciilor cinegetice admise sau interzise la vânătoare, stau ascunse interesele câtorva instituţii şi ONG-uri ahtiate după bani nemeritaţi, alocaţi cu dărnicie din ţară şi străinătate, pentru astfel de lucrări realizate pe munca altora, prin pură şi complicitantă mântuială. Fiindcă fără complicitatea şi munca reprezentanţilor conştienţi ai gestionarilor fondurilor cinegetice nu s-ar putea strânge, în mod gratuit, datele primare necesare încropirii studiilor „ştiinţifice”, corectate şi completate copios prin birouri, ca, în final, să fie prezentate şi recepţionate în scopul încasării banilor cuveniţi de fapt, cel puţin în parte, celor ce au trudit la strângerea lor.
La noi ca la nimeni, dacă avem tăria să disecăm la rece astfel de lucrări şi o alta recent cunoscută, adiacentă tematicii cinegetice abordate, referitoare la pretinsele culoare de migraţie europene prin România, ale mamiferelor terestre, mamiferelor semi-acvatice, păsărilor, amfibienilor, nevertebratelor, habitatelor forestiere, pajiştilor şi stufărișurilor. Ne-am cruci, pur şi simplu, de susţinerile „docte”, privind necunoscuta migraţie a urşilor, cerbilor ... şi ... habitatelor, pajiştilor şi tufărişurilor, sugerată în invitaţia de participare „la cursul de formare” în acest sens, organizat în cadrul proiectului „COREHABS”. Invitaţie transmisă sub semnătura unui reputat om de ştiinţă, exponent al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ forestier din centrul României. Dacă afirmaţiile privind migraţia urşilor şi cerbilor prin România, precum a antilopelor prin Africa, şi migraţia habitatelor noastre naturale, probabil spre alte ţări mai mult sau mai puţin vecine (migraţiune despre care nu cunoaştem nimic pană acum), nu ar fi fost făcute în numele ştiinţei de un prof. univ. dr. ing. în ştiinţe silvice, ne-am fi putut îndoi de o asemenea susţinere, pe care am fi considerat-o pur şi simplu nerozie, nicidecum fabulaţie.
Având însă în vedere oratoria carismaticului rector al prestigioasei instituţii de învăţământ superior, susţinut de colaboratori de-ai săi într-ale ştiinţei cinegetice din misterioasa Fundaţie privată şi mereu subcontractantă Carpaţi, nu ne rămâne decât să recunoaştem crasa ignoranţă în care ne-am complăcut până acum şi să realizăm utilitatea cheltuirii exorbitantelor sume de bani, atrase abil în buzunare personale, prin proiecte de genul celui denumit „COREHABS”, adică potrivit exprimării din invitaţie „Coridoare ecologice pentru habitate şi specii în România”.
Luaţi de val, uite că am plecat de la realitatea neplăcută a evaluărilor excesiv de birocratice, aranjate „ştiinţific” ca să de-a bine şi toată lumea să fie mulţumită, şi am ajuns să reflectăm cu „admiraţie” lucrări ştiinţifice adiacente, prielnic aducătoare de bani în buzunarele „seducătorilor” noştri cercetători în bio-ecologie, silvicultură, cinegetică, struţo-cămilă ş.a.m.d.
Punct şi de la capăt, exemplificativ, în articolul intitulat „Evaluarea efectivelor şi vulnerabilitatea pisicii sălbatice”.


N. Şelaru

AGVPS din România
Mesaje: 230
Membru din: 24 Noi 2015 10:59
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: SuportTehnic

Re: Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Mesajde AGVPS din România » 29 Mai 2017 10:38

EVALUAREA EFECTIVELOR ŞI VULNERABILITATEA
PISICII SĂLBATICE



Pisica sălbatică rămâne o specie central şi sud europeană, care se întâlneşte în România de pe ţărmul Mării Negre şi din Delta şi Lunca Dunării până în golurile de munte ale Carpaţilor. Deşi se susţine că preferă pădurile întinse şi liniştite, având densitatea cea mai ridicată în zonă forestieră de deal, ea poate fi frecvent întâlnită şi în tufişurile şi stufărişurile din afara pădurii, uneori şi în canalele îmburuienate din câmpul cultivat agricol. Este o specie relativ fidelă locului de trai şi foloseşte, pentru odihnă, vizuini, chiar ocupate de viezure şi vulpe, scorburi de arbori şi, mai rar, unghere între stânci, adăposturi sub arbori dezrădăcinaţi etc.
Fiind un animal extrem de discret şi cu activitate preponderent nocturnă, poate fi arareori văzut ziua, cu ocazia goanelor organizate la alte specii cinegetice sau pur şi simplu întâmplător, în deplasările noastre prin teren. Îşi trădează totuşi prezenţa prin urmele lăsate pe zăpadă şi pământ moale, dar numai pentru cei ce ştiu să le recunoască fără risc de confuzie, de exemplu cu ale beicii. Urmele îi mai pot fi identificate şi pe pământul afânat de la intrările în vizuinile ocupate de viezure sau vulpe, fiindcă în cele necurăţate proaspăt, care par părăsite, urmele trecerii pisicii nu se pot observa.
Aşadar, în cazul pisicii sălbatice, evaluarea efectivelor este cu totul nesigură, dificilă şi, cu certitudine, numărul lor real este subestimat. Se afirmă, în aceste condiţii, că în România ar exista între 7.000 şi 9.000 pisici sălbatice, cu o densitate medie de cca. un exemplar la 500-700 ha.
Subliniem faptul că, în opinia noastră, efectivele populaţiilor locale sunt subestimate, din cauza metodelor inadecvate şi excesiv de birocratice de evaluare a acestora, impuse de reprezentanţii autorităţii publice în domeniu. Dovada o constituie faptul că în foarte multe fonduri cinegetice, fără efective de pisici sălbatice declarate în lucrările de evaluare, s-au putut vedea în mod frecvent pisici ori urme ale acestora pe zăpadă sau noroi şi, nu de puţine ori, au fost scoase cu câinii din viziunile de vulpe sau viezure ori au fost văzute ieşind seara târziu, după lăsarea întunericului, din acestea.
Din cauza scăderii efectivelor speciei în multe ţări europene, mai ales în cele situate la nord de graniţa României, şi a supraaprecierii vulnerabilităţii speciei, pisica sălbatică a fost introdusă în anexa nr. 2 a Convenţiei de la Berna, în anexa nr. 4 a Directivei Habitate, în anexa nr. 4A a OUG nr. 57/2007 şi în anexa nr. 2 a Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, fiind astfel interzisă la vânătoare. S-a mers până într-acolo încât s-a susţinut, în necunoştinţă totală de pagubele aduse activităţii cinegetice, că specia nu ar produce nimănui, nici măcar un fel de prejudiciu. De parcă pisica sălbatică ar fi vegetariană şi nu s-ar hrăni, pe lângă șoareci şi şobolani, cu diverse păsări şi mamifere mici de interes cinegetic, printre care pui de fazan, de potârniche, de iepure şi de căprioară, dar nu numai.
Dar cum „unde-i lege nu-i tocmeală”, specia nu se mai împuşcă, fiindcă nu se mai dau derogări în acest sens, iar efectivele ei sunt, categoric, în reală creştere în ţara noastră. În special în spaţiul forestier din zonele de luncă şi de câmpie fără agricultură intensivă.
În spaţiul agricol intens exploatat, unde monoculturile întinse şi excesiv chimizate nu mai oferă aceleaşi condiţii de vieţuire pentru şoareci, păsări granivore şi iepuri, efectivele pisicii sălbatice rămân scăzute, chiar dacă nimeni nu le mai împuşcă.
Mai nou, pisica sălbatică este semnalată nu doar în locuri, ci chiar în ţări, în care era considerată exterminată, precum Austria. Ţară în care specialiştii nu-şi pot explica dacă pisicile sălbatice au revenit de la mare depărtare, din ţările vecine, ori au existat aici dintotdeauna în efective mici, care abia acum au fost redescoperite.
În concluzie, precum în cazul majorităţii celorlalte specii cinegetice sensibile la schimbările nefavorabile de mediu, şi pisicile sălbatice au fost afectate de „civilizaţie”, dar în mai mică măsură, deşi sunt strict carnivore. Au fost afectate în principal şi în mod indirect, dacă vrem să recapitulăm, de extinderea monoculturilor şi chimizarea intensă a agriculturii, iar în mod direct şi catastrofal, doar pe alocuri, de folosirea pe scară largă a raticidelor pentru combaterea şoarecilor în câmpul cultivat agricol (raticide care au avut ca efecte intoxicarea şi foarte probabil sterilitatea, cauzate de substanţele ingerate de pisici din corpul şoarecilor otrăviţi şi consumaţi de acestea).
Pentru viitorul pisicii sălbatice există însă o vulnerabilitate, mai puţin sesizată până de curând, când vânătorii împuşcau fără restricţii pisicile domestice din mediul natural şi metişii acestora cu pisicile sălbatice. Ne referim la înmulţirea metişilor în discuţie, care în zonele de câmpie şi coline tind să ia locul pisicilor sălbatice pure.
Fără împuşcarea sistematică a pisicilor domestice şi a metişilor acestora cu pisicile sălbatice se riscă extinderea fenomenului, cu urmări grave pentru puritatea unei specii la care România deţine recordul mondial „la craniu”. A nu se uita că acesta a fost obţinut într-o vreme în care în România erau estimate peste 9.000 de pisici sălbatice şi se împuşcau anual cca. 3.000 de exemplare. Acum, cam la acelaşi efectiv real precum în anul 1990, nu se mai împuşcă nici măcar un exemplar, nici chiar metişii acestora (de teama de a nu greşi). Aceasta este situaţia declarată, după ce, în ultimii zeci de ani, cifrele de intervenţie, realizate la nivel de ţară, nu au depăşit 500 exemplare/sezon de vânătoare.
Din păcate, ignoranţa decidenţilor, reliefată permanent şi incontestabil în materie de evaluare a pisicilor sălbatice în miezul zilei, posibilă doar după urme, într-o perioadă în care aceste urme nu mai pot fi observate decât cu totul întâmplător din cauza uscăciunii, conduce la subestimări grosolane. Iar întârzierea autorităţilor din România de a adopta şi respecta un plan de management necesar speciei, care să nu excludă vânătoarea, ne împinge spre situaţii similare celei actuale, de interzicere totală a vânării acesteia prin neacordarea de cifre de intervenţie, cu urmări nefavorabile atât asupra gestionării faunei cinegetice din zona de câmpie, cât şi a evoluţiei calitative a populaţiilor locale de pisică sălbatică, afectate de prea multă protecţie (teoretică), din partea unor ipocriţi demagogi cu pretenţii de profesionişti, protecţionişti şi conservatorişti ai carnivorelor mari şi ai … pisicii sălbatice.


N. Şelaru

AGVPS din România
Mesaje: 230
Membru din: 24 Noi 2015 10:59
Membru al: Nespecificat
Confirmat ca persoana reala de: SuportTehnic

Re: Pisica domestică - Inamicul biodiversităţii

Mesajde AGVPS din România » 30 Mai 2017 15:30

RECUNOAŞTEREA METIŞILOR DE PISICI SĂLBATICE

Recunosc că în tinereţe am vânat multe pisici sălbatice. Le-am vânat cu câinii de vizuină umblând după vulpi, la pânda de seară târzie de iarnă lângă vizuinile locuite pe zăpadă şi cu capcane puse la trecători, la gura viziunilor umblate, la nadă sau cu nadă pe lângă curţile cu păsări şi coteţele ale cantoanelor izolate. De multe ori le-am adus la chemătoare, mai ales la chiţăitul şoarecelui şi mai rar la țipătul păsărilor prinse de prădători.
Mi-au trecut astfel, prin mână, zeci de pisici sălbatice, dar nu întotdeauna pure, fiindcă foarte multe dintre cele vânate, mai ales în zona de câmpie, au fost, cu certitudine, metişi ai acestora cu pisica de casă. Eu cred că ştiu, în marea lor majoritate a cazurilor, să le deosebesc, pe unele de altele, la prima vedere. Am constatat însă, că foarte mulți vânători nu o pot face cu siguranţă. Şi ca să nu greşească şi să aibă probleme, se feresc să împuşte „metişii de pisică sălbatică” şi să contribuie astfel, fără vreun risc legal, la epurarea populaţiei de pisici sălbatice din habitatele naturale.
Din acest motiv şi al necesităţii recunoaşterii pisicilor din sălbăticie, din punct de vedere al purităţii speciei, îndrăznesc să reiau, într-un mod cât se poate de concis, problema deosebirilor morfologice dintre pisica sălbatică pură (Felis silvestris) şi metisul acesteia cu pisica domestică (Felis catus), metis aproape imposibil de îmblânzit, care vieţuieşte de regulă în mediu natural, departe de casa omului.
Şi fiindcă în cazul pisicilor pot „vorbi” mai inteligibil imaginile, m-am decis să vă prezint, în continuare, câteva înfăţişări care să vă ofere minimul de cunoştinţe necesare în acest sens.

1.PNG
1.PNG (1.09 MiB) Vizualizat de 537 ori

2.PNG
2.PNG (279.39 KiB) Vizualizat de 537 ori

De la înfăţişările foto redate mai sus, mergem spre câteva diferenţieri, redate de Vom Peter Sovages, cu ajutorul cărora putem deosebi pisicile sălbatice pure de metişii acestora, foarte asemănători cu pisica de casă.
4.PNG
4.PNG (683.8 KiB) Vizualizat de 537 ori

Notă: Imaginile din fig. 9 şi 10, precum şi textele ataşate, reprezintă diferenţieri morfologice între pisica sălbatică şi metişul acesteia cu pisica domestică, preluate din articolul „Der Wildkatze auf der Spur”, publicat în revista „Der Anblick” din martie 2017.


La cele de mai sus am mai putea adăuga, în caz de nesiguranţă, eventuale analize genetice. Sunt însă scumpe şi de viitor. Rămâne, în concluzie, o problemă deschisă pentru generaţiile de viitori vânători-cercetători, aplecaţi cu pasiune şi, mai ales, cu suficientă rigurozitate spre aprofundarea şi completarea cunoştinţelor deja împărtăşite.


N. Şelaru


Înapoi la “Preocupări pentru ocrotirea şi îngrijirea faunei cinegetice”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori